Eleganta ariciului
17 Feb
Am terminat-o plangand. Stiam ca o sa plang. Am fost avertizata ca e trista. Am trait cu impresia ca va avea un alt sfarsit, pe care nu vroiam sa-l accept, dar m-a surprins.
As fi vrut totusi sa nu aiba sfarsit, sa nu se termine paginile, s-o pot lua in mana de cate ori simteam nevoia. Am inceput-o cu o sete teribila si m-am lasat purtata in lumea cuvintelor frumoase si putin uzate in vocabularul nostru. Am fost absorbita in lungimea si profunzimea frazelor. Am avut tendinta de multe ori sa imi ridic ochii si sa interpretez cu propria-mi gandire cele gandite cele doua personaje. Am recitit multe fraze, doar pentru ca erau un exercitiu superb de alaturare a cuvintelor, dadeau un inteles ne mai gandit parca si citindu-le te duceau exact pe taramul nebanuit, dar parca atat de cunoscut. Am ajuns rapid la jumatate si deja simteam ca trebuie sa iau doze mai mici, sa apelez la ea cand aveam nevoie si simteam nevoia sa ma aduca in stari detasate de realitate.
2 personaje, 2 povesti ce mergeau in paralel, singura alaturare pur vizibila din punct de vedere al proximitatii: o scara de bloc a bogatasilor.
Banal, ori profund?
Asta se intreaba si micuta inteligenta de 12 anisori. Daca unele lucruri la care se gandeste ea sunt banale, sau au ele o profunzime de care nu suntem noi constienti.
Asta te poti intreba si tu in timp ce ai inceput s-o citesti. De ce te-ar interesa ce debiteaza o copila rasfata cu ganduri de suicid? Pentru ca ea … cauta oamenii si vede mai departe.
Si de ce te-ar interesa viata banala a unei portarese de cinzeci si ceva de ani, careia se face ca-i place Anna Karenina si stie filosofie si multe cele? Pentru ca ea e o …O printesa clandestina si erudita.
Noi nu vedem niciodata mai departe de certitudinile noastre, si mai grav, am renuntat la intalnirea cu ceilalti, nu facem decat sa ne intalnim pe noi insine si fara a ne recunoaste in aceste oglinzi permanente. Daca ne-am da seama de asta, daca am deeni constienti ca nu ne privim niciodata decat pe noi insine in celalalt, ca suntem singuri in desert, am innebuni.
Ei bine, nu m-am regasit nicidecum in pielea personajelor, ci cred ca tocmai asta e secretul. Am trait si am gandit gandurile lor, mi le-am insusit oarecum si le-am inapoiat lor, ori de cate ori inchideam cartea.
M-a trecut prin stari. Am resimtit starile personajelor si am resimtit stari care imi apartin. Am ajuns sa ma gandesc la lucuri la care nu imi faceam timp sa ma gandesc, chit ca eram constienta de ele. A fost parca o lumina asupra unor umbre pe care nu le bagam in seama.
A fost linistitoare. O carte plina de Zen. E si normal oarecum sa te simti bine intre atatea ganduri inteligente, sa vrei sa traiesti mai mult cu acele personaje preocupate de stari inalte.
Te plimba prin filosofie, dar nu teoretic, ci interpretat de o minte tanara ori de o minte cu experienta si nevadita curiozitate. Psihologie, la un nivel apropiat si distantat – o analiza a oamenilor cu care traiesti, ori a oamenilor cu care ajungi sa traiesti, dar fara sa interactionezi si pe care poti totusi sa-i citesti ca pe o carte deschisa.
Se poate citi oriunde, oriunde ai nevoie de escapade, oriunde si oricand vrei sa intri intr-o stare linistitoare. Am citit-o pentru a avea chef de lucru diminetiile. Am citit-o seara, dupa ce eram satula de prea multa inutilitate si oameni cu care preferam sa nu interactionez. Am citit-o singura in pat, cu Pisoi dormind linistit langa mine. Am citit-o in autobuz, cand pentru prima oara era sa nu cobor in statia care trebuia. Am citit-o intre atatia oameni din autobuz si imi dadea o stare de vadita superioritate. Pentru ca eu imi plimbam ochii prin comoara numita cuvinte insirate, iar ei isi plimbau ochii plini de plictiseala printre atatea peisaje atat de cunoscute si de des revazute.
Bineinteles, toata lumea banuieste ca, pe langa tot restul, adica o zguduire telurica bulversand de la un capat la celalalt o existenta brusc decongelata, ceva staruie in capsorul meu de midineta la cinzeci si ceva de ani.
E deci despre o lume bogata si nefericita si despre o lume saraca, fericita in mod ascuns si nefericita la vedere. Sunt mai multe personaje care isi au propriul farmec, tocmai pentru ca sunt vazute prin ochii celor 2 “suflete gemene”. Si mai apare un personaj care reuseste sa contureze si sa apropie aceste 2 suflete pereche spre a se descoperi unele pe altele, spre a se ajuta reciproc.
E despre inteligenta aceea care se zice ca te face mult mai nefericit, pentru ca te face constient de prostia celorlalti.
E despre prietenie, la cele mai interesante nivele – copilaresti, or apropiate din circumstante, or prin descoperirea multor ganduri impartasite.
E despre iubire, oarecum neimplinita, dar care putea fi… Putea fi?!
Si, e si despre moarte. Nu cred ca am mai citit undeva moartea descrisa atat de detasat, exact din prisma celui care moare, care se rupe de lume si iti povesteste tie tot ceea ce vede si simte. Si moartea resimtita de cineva apropiat, transformata intr-o durere cumplita, o durere descrisa puternic.
Da… Am plans.
Inainte de a muri trebuie sa ai parte de o ploaie torentiala care se preschimba in lumina.
Dacă este încă în posesia ta, aștept să mi-o împrumuți. Și să nu te aud că nu poți
Mai am doar 47 de pagini de răsfoit din Rushdie și tare mi-a aprins ochii povestirea ta.
circular smiles!
ti-o aduca daca e sa ajung azi. Stiu ca si Silvia o vrea.
you will both enjoy it
si-ti aduc inapoi si karaoke capitalismu
heey, nu vreau tristeturi
ok, de unde o iau?
e un pic trista… da e draguta si si razi pe parcurs. eu am vazut-o si la carturesti si la diverta daca bine tin minte. sau online de oriunde. sau de la biblioteca?:))