fun at job
22 Jan
Joburile sunt interesante, pentru ca faci altceva decat esti obisnuit sa faci pana atunci. Si sa fim seriosi, facem atatea scoli, tocmai pentru ca speram sa nu lucram in magazine, sau sa facem curat in hoteluri. Asa ca, sa zicem ca e o ocazie unica in viata. Vorba aia, macar o faci pe bani mai buni decat ai face-o in Romania si oricum, toti studentii w&t au statut special.
N-am fost niciodata tratate la fel ca si haitienele cu care lucram. Le admir si acum pe acele femei zdravene cu atat de multa putere de munca. Din pacate, doar atat puteau face: isi faceau treaba a naibii de bine, cu responsabilitate si rapid. Si nu se plangeau. Si oricum daca o faceau, nu intelegeam noi. Nu vorbeau engleza, decat cateva cuvinte – ceea ce facea sa se inteleaga foarte greu cu managerii si cu cei din jur, dar isi vedeau de treaba. Eram doar eu cu Natasha mea scumpa, care trebuiam sa ne intelegem cu ele, sa invatam de la ele. Si noroc ca erau cum erau, ca ne-au obligat si pe noi sa ne imprietenim.
Circumstantele neobisnuite din viata te obliga sa faci chestii pe care poate in altfel de situatii nu le-ai face. Odata intrat in work and travel cu siguranta te alegi cu o groaza de prieteni. Pentru ca aceia sunt oamenii cu care ai contact 3 luni, 3 luni in care iti lasi viata obisnuita departe, peste ocean. Ii ai doar pe ei pentru a te plange, pentru a te distra… Si normal ca se leaga prietenii. Altfel, ar putea fi doar niste oameni din toate colturile tarii cu care nu te-ai fi intalnit poate niciodata.
Si Natasha nu era rusoaica, e Alexandra, din Humulesti – da, de la Creanga de acasa – cu talente poeticeJ. Insa, fiind blonda, alba la piele si cu un accent moldonvenesc putea sa full any American – that she’s Natasha from Russia. 
Recunosc ca a fost persoana de care m-am apropiat cel mai greu (eu care, n-am greturi cand vine vorba de a ma imprieteni), insa care si in zi de azi mi-e draga si de care mi-e dor si chiar ma bucur ca a fost alaturi de mine. Erai tu draga, tare tacuta si greu scoteam cuvinte de la tine. Oboseam, gandindu-ma ce te-ar putea interesa pentru a putea vorbi despre. Singuratatea insa, face minuni. Si la o adica, intre noi ne puteam intelege, puteam fi solidare. Nici nu stiu cum ne-am imprietenit. Erau si baietii de vina, Vlad- care stia sa spara gheata, Mihai care ne ajuta si prin camera, erau si diminetiile pe plaja de vina. Cafeaua si briosele de pe malul marii… erau orele cand ne simteam bine fara uniforme.
Dupa ce echipa de shoc s-a imprietenit si a facut front comun a urmat munca bine asezonata cu distratie. Am invatat ungherele hotelului unde puteam trage chiulul. Am invatat sa ne ajutam reciproc, sa ne acoperim unul pe celalalt, sa ne sharuim mancarea – ba da-mi tu fructele si-ti dau eu dulciurile, ba ia pt mine cartofi prajiti. Vlade, mai ti tu minte meniul nostrum preferat? Tilapia, my friend. Erau aceleasi meniuri in fiecare saptamana, se schimba doar ziua…
Si minunate au fost zilele in care am inceput sa lucrez si la bucatarie – si unde primeam mic dejun regesc, dupa preferinte, de la bucatarul shef Roberto. Cu cat mai multi prieteni ne faceam, cu atat mai multe beneficii aveam si romanii stiu sa se invarte.
Ah… si cum sa uit de portbagajele pline cu care ne intorceam acasa de la lucru. De unde? Pai din frigiderele celor de la penthouseuri! Daca nu aveam noroc de bacsisuri macar aveam noroc de apartamente cu bucatarii, as in cu frigidere. Si normal ca cei cazati isi cumparau de toate si in cateva zile nu consumau mai nimic si ramaneam cu o gramada de chestii. Romanu-I strangaret. Cate sticle de alcool, suc, dulciuri… Ah, si cate lotiuni de plaja, crème, geluri de dusuri ramaneau in bai. Oamenii isi lasau si haine, ochelari de soare noi nouti… Sa ma gandesc ce am mai gasit pe acolo si sa-mi amintiti ce uit: cercei de argint (gasiti de Vlad), ceva bratari de argint, lantzuri, inele…
How could this not be fun? Macar faceau zilele mai putin banale.
No comments yet