over-connectedness
14 Jul
Ma sperie. Ma sperie toata treaba asta telepatica. Ma sperie, ca azi dimineata am sarit din pat cand am auzit ca a murit Madalina. Eram oarecum confuza, pt ca ieri ma straduiam sa termin cartea Orele, si ma intrebam daca are sa se sinucida Dna Brown, daca are sa ia pastilele? M-am linistit oarecum cand n-a facut-o, si totusi s-a aruncat Richard pe geam. Dimineata aflu ca a luat pastilele, nu personajul din carte, ci un personaj cat se poate de real…
Ma sperie ca citesc ceea ce gandesc undeva pe twitter sau pe un blog. Ma sperie ca @bogdana a tweetuit de foarte multe ori ce am gandit eu si acum ma ingrozesc sa vad ca a scris un intreg post despre toate chestiile care au inceput din nou sa ma roada. Ne omoara continutul. Ne transforma in ceva ce nu mai suntem noi. Si ne tine bine, cu voia noastra.
In fiecare seara ma pun la somn cu aceeasi intrebare, oare cand se gata? Stiu ca nu se va termina niciodata, clickuri…linkuri vor fi intotdeauna. Taburile din browser nu se imputineaza, decat pentru a face loc altora si altora si mai deschidem un browser…
Ma mira si pe mine lenea care ma cuprinde in a scrie. Ajunge sa pun ceva pe facebook si sa urmaresc reactiile. Sa dau un tweet sa vad cati au dat click. Sa ma uit pe Analytics sa vad ca am sute de clickuri in urma festivalului si ma face sa ma culc pe o ureche.
“I saw the best minds of my generation destroyed by brevity, over-connectedness, emotionally starving for attention”
E ok, pt moment e ok. Am timp, deci sa fac ceea ce vreau demult. Am timp sa ma uit si peste bloguri de fashion, am poate timp sa-mi fac ordine in delicious, am timp sa imi termin si celelalte carti imprumutate abia ieri. Poate apuc sa fac ordine printre hartii, poate apuc sa-mi scot hainele din valiza si sa mai vad ce mai e in dulap.
Nu, n-apuc niciodata nici macar sa trec de faza cu inchid facbookul. Mereu e cineva care sa genereze continut. Mereu da cineva un tweet interesnat care se leaga de tweetul altuia care ma duce pe blogul lui cutrae care mai are pe cineva interesant in blogroll… si uite asa e un lant al slabiciunilor mele care ma tine legata de laptop.
The machine, adica noi insine ne transformam in fuga noastra continua spre dezvoltare, in lupta noastra continua spre mai mult, mai bine,mai performant ajungem sa fim legume care tastam o litera si apare exact ce vrem, pt ca Google stie ce am cautat aucm o ora. Facebook stie ca am cerctat exact acelasi profil acum 5 minute. De ce sa nu usureze cautatul si sa faca o mica magie?
Si ne mai miram ca peste tot apar ajutoare, ajutoare banale de altfel… de care, daca n-am face atata abuz de social, de tehnologie nici nu am avea nevoie. Cum sa tii minte numele celor din jur. Te mai miri ca nu retii? Cand ii retii doar pe cei de pe profil, dar numai pe aia care is frenetici ca tine si posteaza constant. Ceilalti? Cine? A… pai nu l-am mai vazut de un secol. Cum nu? Ai trecut pe langa el si v-ati salutat. Ah…
Uiti de la mana la gura, pentru ca mai apare o notificare, mai primesti un mail. Da, trebuie doar sa-l stergi si sa vezi daca nu cumva ai mai primit un comment.
Iti alearga ochii pe ecran de zor. Te straduiesti sa mai citesti un articol interesant. De fapt, il scanezi ca poate nu zice nimic nou pe tema aia. Il inchizi si cand vorbesti cu cineva ai un flashback si ai vrea sa-i poti spune exact despre ce ai citit. Daca esti online si e aceeasi zi, dibuiesti cumva de unde o fost si cum sa-l gasesti si in cel mai rau caz, cauti prin history…darpe viu, o lasi balta si te scoti cu “poate iti trimit linku cand intri mai incolo…” Poate…
Poate ii pasa cuiva de toate gandurile astea asternute pe atatea sute de mii de bloguri…Ne-am da seama cata telepatie exista, cat de obisnuiti si la fel suntem. Si…ne-am speria!
